Trezire

Sunt momente cand parca te trezesti dintr-un somn lung. Te simti parca de pe alta planeta, nu sti exact unde te afli, ce se intampla in jurul tau, lucrurile sunt confuze. Iti ia putin timp sa te dezmeticesti, sa vezi realitatea din jurul tau. Parca sunt momente cand traiesti ca intr-un vis, cand iti creezi pareri proprii, diferite fata de cele adevarate in totalitate, creezi o lume a ta, si atat timp cat esti acolo, iti e bine. Nimic nu te poate atinge. Esti happy. Apoi vine ceva de afara, ceva la care nu te astepti, si iti da o monstra de realitate. Dar e ok, pt ca in continuare ai ceva de care sa te agheti. Speranta. Apoi mai vine un vant. Apoi un tsunami. Si apoi vine momentul cand chiar trebuie sa te trezesti pentru ca nu mai poti continua asa. Totusi, dupa perioada de ameteala, incepi sa vezi clar ce e in jurul tau. Realizezi unde esti. Realizezi cat de ireal si poate prostesc era visul pe care l-ai avut. Razi. Pare greu de imaginat ca ai crezut cu asa tarie in el. Apoi incepi sa apreciezi realitatea, pentru ca, indiferent daca nu e perfecta, e ceva stabil, adevarat. E un nou inceput

Nimic nu e in zadar...

Credeti ca exista persoane care pot face ceva fara un motiv anume? Fara o motivatie? Poti investi timp,efort si asa mai departe in ceva daca nu iti pasa? Poti sa treci peste obstacole,sa lasi de la tine, sa iti calci pe mandrie,daca nu conteaza? Eu nu cred. Nu cred in asa ceva si ma indoiesc ca voi crede vreodata. Nu suntem roboti, nu avem masinarii in loc de creier sau inima. Traim, gandim, simtim, punem sentiment. Si totusi, uneori tare mi-as dori sa nu fie asa. Mi-as dori ca toata munca, tot efortul, timpul, sa fie apreciate. Parca de multe ori te zbati,si obti rezultate cu mult sub asteptari. Poate nici nu ai asteptari, vrei doar sa fie bine - si nu intotdeauna iese cum vrei. Parca pentru alte persoane e mai usor,parca uneori e nedrept. Parca dai 100% si nu primesti nici 10%. Si nu neaparat trebuie sa astepti ceva,dar pana la urma tot om ramai, si tot te consumi. Totusi... E ok. Pentru ca pana la urma, nimic nu pleaca fara sa se intoarca. Nimic nu e in zadar. Si daca cineva se bucura de munca ta,e bine. Si daca cineva se bucura de timpul si efortul tau, e extraordinar. Si daca altcineva se bucura de ceva pt care tu te-ai straduit atata fara rezultate, nu e problema. Roata se intoarce ;) just be patient and wait. Remember,in a way or another,things change...

Past. Present. Future. Change and need.

E uimitor cat de mult ne putem schimba, cat de diferiti putem deveni. Ajungem pana acolo incat nu ne mai recunoastem pe noi insine. In acelasi timp, e ciudat. Ciudat cum zi dupa zi, nu se schimba nimic, iar apoi, cand te uiti inapoi, esti socat. Parca nu esti tu. Parca nu-ti vine sa crezi ca a fost o zi in care erai altfel. Iti amintesti totul, ca pe un vis, nu sti sigur daca e realitate sau nu, asa mult timp pare ca s-a scurs.. Te uiti la trecut ca la o poveste, un film in derulare, in care sti ca esti personajul principal. Dar nu mai inseamna nimic pentru tine, pentru ca tu esti altcineva acum.

Daca iti place sa te uiti la seriale, sti ce zic :) Dupa cateva sezoane, sa te uiti din nou la primul episod. E impresionant sa-ti amintesti de unde a inceput totul. E chiar putin ciudat. Iti vine sa le spui actorilor : "hey, tu! ai grija nu fa aia si aia, vezi fa asa ca e mai bine.." etc. Si mai trist e atunci cand te uiti inapoi, si vrei sa iti spui tie - dar nu poti. Deja esti unde esti. Trecutul nu iti mai apartine, insa prezentul da. Si mai trist e daca le vremea respectiva stiai ca cealalta alegere ar fi cea potrivita, si totusi, ai ales sa faci lucrul care iti facea mai mult bine pe moment. Trist, dar totusi, in loc sa stam sa ne gandim "ce ar fi fost daca..", sa ne concentram pe ce putem face acum. Sa ascultam acum. Sa luam decizi intelepte acum. Se spune ca mai tarziu e mai bine decat niciodata.



"Căci Eu ştiu gândurile, pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde."



Cred ca unul dintre cele mai grele lucruri pentru noi este sa traim in prezent, fara sa ne facem griji de ce va fi maine, poimaine, peste un an sau peste 10. Nu spun ca nu ar trebui sa ne gandim ce ar trebui sa facem azi ca sa ne fie mai bine maine (gen planuri de scoala, cursuri, job etc - tot ceea ce trebuie), dar sa fie pur si simplu ganduri, nu ceva ce ne fura pacea, si la care sa ne gandim non stop.

De multe ori ma gandesc "da de multe ori m-am rugat pentru ceva si nu am primit" . Si eu ma rog pentru multe lucruri, nu asa de multe primesc. Dar sigur e un motiv : poate nu cer ceea ce trebuie, poate nu am neaparata nevoie, sau poate nu e timpul potrivit. Un lucru e sigur : Dumnezeu implineste nevoile, atunci cand ele sunt cu adevarat nevoi.

Refuz

Refuz să-mi declar viaţa un eşec doar pentru că o zi mi-a mers prost. Am terminat cu declaraţiile de felul: nimic nu merge bine, am o viaţă bună de nimic sau totul merge prost. Refuz să dau vina pe Dumnezeu pentru deciziile proaste pe care EU le-am luat în viaţă. E greu să recunoaştem că ne merge prost pentru că NOI am făcut nişte alegeri greşite. E mai uşor să dăm vina pe Dumnezeu. Refuz să fac un lucru doar pentru că toată lumea-l face. Niciodată nu mi-a plăcut spiritul de turmă şi sper că nici nu va începe să-mi placă. Vreau să fac ceva pentru că aşa simt eu, nu pentru că toţi o fac. Refuz să las orgoliul şi mândria să-mi conducă viaţa. Des am făcut prostia să las orgoliul şi mândria să stea în faţa unor lucruri. Mi-a fost enorm de greu să învăţ să-mi cer iertare sau să accept faptul că uneori, nu tot timpul eu am dreptate. Ştiu oameni care din orgoliu şi mândrie, nu au mai vorbit ani întregi cu persoane dragi lor. Refuz să las asta să se întâmple în viaţa mea! Refuz să urăsc pe cineva pentru că mi-a făcut un rău. Vreau să învăţ să privesc partea bună a lucrurilor. Mi-a făcut cineva rău? Cu siguranţă am ceva de învăţat din asta! Dacă nu se potriveşte caracterul meu cu al unei persoane, prefer să păstrez distanţă decât să fiu ipocrit. Refuz ca problemele să mă îndepărteze de familia mea. Nu mai vreau ca problemele care mă apasă să stea în calea comunicării cu familia mea. Refuz să judec persoanele. Recunosc, uneori am judecat. Vreau să mă las de acest obicei pentru că nu am nici un drept şi nici măcar nu sunt în măsură să judec pe cineva. Refuz să renunţ la visele mele. Nu voi arunca la gunoi visele mele doar pentru că mi se par imposibil de realizat. Am să lupt, am să mă ridic de fiecare dată când voi cădea şi voi continua să visez.

How can you forgive if you can`t forget?

Friendship Comments
Sti sentimentul acela cand ai un priten bun / o prietena cu care poti sa vorbesti orice? Sti ca poti sa suni la orice ora, va fi acolo. Cu care poti vorbi banalitati incontinuu si mai mult, si de care simti ca nu te saturi. Persoana in care ai cea mai mare incredere, care te cunoaste cel mai bine, pentru care ai face orice ... cu totii avem persoane de genu` asta in viata noastra. Ai zice ca astfel de relatii sunt puternice, ca nu se darama asa usor, ca indiferent ce se intampla, ele rezista. Se refac. Totusi, uneori, oricat de mult am incerca si ne-am stradui sa nu facem asa : gresim. Inca suntem oameni. Inca suntem raniti, fustrati, cu nevoi neimplinite pe care de cele mai multe ori uitam unde trebuie sa le implinim si incercam sa gasim asta in celelalte persoane. Nu ranim pentru ca vrem, ranim pentru ca incercam asa de tare sa fie bine incat sufocam. Ca atunci cand o persoana se ineaca si altcineva sare sa o salveze: persoana care nu stie sa inoate se agata ca o lipitoare de salvator, pentru ca sa supravietuiasca - dar in loc sa usureze munca lui, o face mai grea - se scufunda amandoi. Ce face eroul nostru? Da din tot ce poate ca sa se salveze, sa tina persoana care se ineaca departe de el, nu pentru ca nu vrea sa o salveze, ci pentru ca insasi persoana aceea nu-i da cale libera sa o faca.
Am invatat ca oricat de mult te straduiesti, nu poti face intotdeauna lucrurile cum vrei. La un moment dat, ajungi sa ranesti si sa fi ranit. Asa ca, atunci cand nu mai e nimic de facut, solutia este rabdarea: uneori timpul rezolva mai multe decat putem noi.

Viata cu DUMNEZEU e o AVENTURA

Edit
Viata cu DUMNEZEU e o AVENTURA
by Ersi Moldovan on Thursday, July 21, 2011 at 12:59pm

Cunosc o persoana la care ii place sa spuna ca "viata cu Dumnezeu e o aventura!" [ghici cine? :)) ]. Da, asa e, viata cu Dumnezeu e o aventura. Si poate nu sari cu parasuta, nu faci bungeejumping sau alte lucruri dinastea grozave,ci viata cu Dumnezeu e o aventura pentru ca atunci cand ajungi la limita, si nu mai poti face nimic, El intotdeauna gaseste o modalitate prin care sa te uimeasca. Cand ajungi acolo in punctul ala, nu te dai batut, nu cobori din rollercoaster, ci calatoria abea incepe. Nu stiu daca ati fost vreodata pe un rollercoaster imens, unde inima chiar iti sta in loc cand vagonul ajunge in locul acela cel mai de sus, se opreste cateva secunde, si apoi porneste din nou, cu viteza - de obicei acolo merge cel mai repede, pentru ca are avant. E o experienta tare; una si mai tare e daca asta se intampla pe intuneric:)). Been there, done that. Viata cu Dumnezeu e la fel - mergi ce mergi, si apoi e un punct in care te opresti, nu mai poti merge la fel de incet, nu mai ai avant. Esti coplesit de probleme, circumstante... E momentul sa te lasi condus cu adevarat de Dumnezeu, sa-L lasi pe El sa preia controlul. E momentul acela in care tu nu mai poti, si ai nevoie de o minune. Si daca Il lasi pe El sa lucreze - minunea se intampla, si tu prinzi din nou viteza, una noua, adevarata. Si pentru unii din noi, momentul ala de cateva secunde dureaza prea mult, nu mai avem rabdare, ni se pare ca Dumnezeu nu face nimic, vrem sa coboram. Apoi realizam ca nu putem. [Sa fim seriosi, cine coboara din rollercoaster cand vagonul e acolo sus, oricat de mult e de asteptat, preferi sa astepti decat sa cazi in gol]. Asa ca stam si ne concentram pe orice altceva in loc de ceea ce trebuie - faptul ca Dumnezeu nu va intarzia sa faca partea Lui.



"Bless our God, O peoples!

Give him a thunderous welcome!

Didn't he set us on the road to life?

Didn't he keep us out of the ditch?

He trained us first,

passed us like silver through refining fires,

Brought us into hardscrabble country,

pushed us to our very limit,

Road-tested us inside and out,

took us to hell and back;

Finally he brought us

to this well-watered place."

[Psalmul 66:8-12 - Biblia in limbaj contemporan, "The message"]

No title needed :)

Sometimes we just have to learn to accept that some people may stay in our hearts, even if they don’t stay in our lives. And so you keep the memories, but find yourself moving on. And I realized letting go is a gradual process. That I was being healed without knowing it. That even though I didn’t know I was moving on with my life, it was happening. I am learning how to let go of the past now. Everything happens for a reason, and the past is only there to teach you a lesson, to make you stronger. There’s no point in letting it bother you forever. In life, people will come and people will go. But eventually you’ll learn that the people who stay are the ones who will always be there, through all the drama, good or bad times. They will be beside you, and you’ll realize that those are the only people you truly need. Afterall, there’s always going to be bad stuff out there. But here’s the amazing thing - light trumps darkness, every time. You stick a candle into the dark, but you can’t stick the dark into the light.

If there is a will, there is a way

Daca atunci cand din orice directie ai incerca, in orice fel ai pune problema, si orice ai face, ti s-ar spune tot "NU", atunci mai merita sa incerci? Cand sti daca atunci cand renunti esti un las care accepta situaita asa cum e, sau daca esti intelept pentru ca alegi sa faci asta? De ce sunt unele lucruri pentru care merita sa lupti si altele, pentru care oricat ai incerca, tot nu poti face nimic? Si de ce sunt catalogate ca si lucruri care "merita" sau nu. Daca incetezi sa lupti, s-ar putea sa-ti fie mai bine, dar in acelasi timp, asa e sigur ca pierzi. Daca continui, s-ar putea sa nu castigi, sau poate chiar sa pierzi tot...si atunci se merita?



Sa fie oare adevarat ca daca vrei, poti? Probabil. Dar daca nu depinde de tine...atunci poate sa fie tot ce-ti doresti mai mult, ca tot "NU" ramane. Si daca e asa... atunci... probabil e mai bine sa o lasi balta. Dar daca macar un gram depinde de tine, eu zic sa nu renunti, pentru ca mereu te vei intreba "ce-ar fi fost daca...?"....

Faith

Credinta e acel lucru care ramane atunci cand toate celelalte au disparut. Cand toate firele de care te tineai s-au rupt, si ramane unul singur care sti sigur ca niciodata nu se va rupe - sau cel putin nu pana cand ii dai tu voie. Credinta e aceia care ramane atunci cand persoanele care te asteptai sa nu plece niciodata, te-au parasit, aceia care atunci cand toti iti intorc spatele, ea sta cu bratele deschise - si asteapta. Asteapta ca tu sa o vezi, ca e acolo. Credinta e acel lucru care atunci cand simti ca ai pierdut totul, esti totusi castigat daca ti-a ramas. Credinta e atunci cand stai pe marginea unei prapastii si mai ai mai putin de un pas de facut si ai cadea intr-un gol imens pe care nu-l poti concepe, dar sti ca nu te mai poti intoarce - si ea iti spune, "ai incredere, va fi bine...!" . Credinta e mai mult decat speranta - pentru ca ea stie (cu toata fiinta) nu doar spera. Credinta e mai mult decat un sentiment - e o alegere. Poate sentimentele se pot juca cu noi, dar credinta e ceva cert, ceva ce o data ce am ales...devine firul acela de care spuneam.

Legaturi

Exista legaturi care dureaza o viata...si altele care nu. Exista legaturi care rezista pentru ca sunt puternice, fara ca tu sa trebuiasca sa faci ceva pentru asta. Si exista altele pentru care dai tot pentru ca sa mai menti ultimul fir. Exista legaturi care atunci cand dai totul, se pastreaza. Si exista cele pentru care orice ai face, oricat te-ai agata de orice, nu rezista. Sunt oameni care vor sa tina legaturile, si sunt oameni care nu. Sunt oameni care le pretuiesc si altii who take them for granted. Si mai sunt aceia care nici macar nu-si dau seama ca legaturile exista sau ca trebuie intretinute.

Isaac al Lui [continuare la "Isaac al meu" ]

Am scris mai demult o postare despre Avraam, caruia Dumnezeu i-a cerut sa aduca ca si jertfa pe singurul lui fiu, pe care l-a primit abea dupa mult timp in care a asteptat. Isaac era totul pentru Avraam, si totusi, Dumnezeu l-a cerut ca si jertfa. Avraam a trebuit sa renunte la ce era cel mai important pentru el, si sa-i dea lui Dumnezeu. Cum a putut sa faca asta? Mi-era greu sa inteleg. Mi se parea putin nebun poate, sau ca Dumnezeu era prea crud. De ce i-ar fi trebuit lui Dumnezeu sa-l aiba pe Isaac? Pentru El era un om, ca si toti ceilalti, si atunci, de ce sa i-l ia lui Avraam? Asa-i, Dumnezeu putea sa nu ceara asta, putea sa-l lasa in pace pe Avraam, pentru ca stia ca ii era credincios, stia ca ar face orice. Si tocmai asta a fost motivul. Dumnezeu l-a testat. Dumnezeu nu avea nevoie de fiul lui, avea nevoie de inima lui Avraam, sa stie ca bate 100% pentru El, si nu pentru oricine altcineva, nici chiar pentru Isaac.



Cum a putut Avraam sa duca la indeplinire ceea ce ii cerea Dumnezeu desi probabil ca il durea fiecare pas pe care il facea spre locul unde trebuia sa-l jertfeasca pe Isaac? Avraam a inteles ca Isaac nu era al lui, era al lui Dumnezeu. Nu era ceva ce a primit pentru ca a meritat, si nu era ceva ce a obtinut prin eforturile sale. Isaac ii era doar incredintat, "imprumutat", si Dumnezeu putea sa ceara inapoi ce era al Lui. Apoi, Avraam a mai inteles ca indiferent ce ii cere Dumnezeu, e pentru un plan mai mare, si nu a incercat niciodata sa inteleaga maretia acelui plan prin singura piesa de puzzle pe care o avea : jertfirea lui Isaac. Avraam a ales sa potriveasca piesa lui cu piesele lui Dumnezeu - si Dumnezeu l-a onorat pentru asta.

People passing

Daca iti iei vreodata timp sa stai sa te uiti la ceilalti, cei care trec pe langa tine, poate prea grabiti sa te observe, prea suparati ca sa vada, prea fericiti ca se le pese sau pur si simplu indiferenti, ai vedea probabil multe goluri. Fiecare din noi avem dorinte, vise, lucruri pe care le vrem. Unele ne sunt date sau le obtinem cu greu, altele ne sunt refuzate. Niciodata nu stam sa fim prea multumitori pentru ceea ce avem deja, intotdeauna tanjim pentru ceea ce nu ni se da, ceea ce ne este imposibil sau prea greu de obtinut sau pentru ceea ce ne este interzis. Si poate ar fi ok, si dupa un timp ne-ar trece, daar...sunt alti oameni care au acel ceva pentru care noi ne zbatem. Il au si nu sunt multumitori. Il au si le este indiferent. They take it for granted. Si iti vine sa tipi, sa te zbati, orice, doar sa-i faci constienti de ceea ce au, de faptul ca tu nu ai, nu poti. Dar trebuie sa taci, sa ti in tine, sa continui sa-ti doresti si sa speri. Dar daca ti s-a zis NU, atunci mai merita sa speri? Daca sti ca acel NU nu se va mai schimba, mai merita sa astepti? Sau poate sa fi fost NU ACUM, si sa fi inteles tu gresit? Daca usa este inchisa cu o cheie care s-a pierdut? Merita sa spargi lacatul?

Si apoi, sunt ceilalti oameni, care la randul lor vad in tine acel lucru dupa care ei tanjesc, dar la care tu dai cu piciorul, pentru ca te-ai hotarat sa stai in fata unei usi care probabil nu se va mai deschide niciodata.

Isaac al meu

Cred ca stiti povestea lui Isaac. Singurul fiu al lui Avraam, pe care Dumnezeu l-a cerut ca si jertfa. Dumnezeu i-a cerut ce avea mai scump, mai drag si mai important - pe fiul lui. De multe ori am citit povestea, de multe ori am trecut peste ea, uneori mi se parea crud si nedrept, alteori credeam ca Dumnezeu avea tot dreptul sa ceara ce vrea El. De multe ori am privit ca si intreg - Avraam a fost gata sa jertfeasca tot, dar pana la urma nu a mai fost nevoie. Si asta schimba totul. Aveam impresia ca i-a fost mai usor sa renunte la Isaac pentru ca i-a fost dat inapoi pana la urma - un singur mic(mare) amanunt imi scapa: Avraam nu stia ca Isaac ii va fi dat inapoi, si totusi a renuntat la el, chiar daca inima lui s-a zdrobit, chiar daca ar fi dat orice sa poata schimba ceva, chiar daca era cel mai greu lucru pe care i-l ceruse Dumnezeu pana atunci si de atunci incolo - Avraam a zis da.

Cu totii avem un Isaac in viata noastra - ceva/cineva de care suntem atasati mai mult decat orice, cu care impartim timpul nostru, emotiile noastre, reusitele si zilele proaste. Si e o binecuvantare pentru noi pana cand devine mai mult decat atat. Te atasezi atat de tare ca simti ca nu doar te ti de acel ceva, ci esti legat, lipit. Si atunci e momentul cand Dumnezeu il cere pe Isaac. Acel Isaac care e asa de important pentru tine, El il vrea. Si tu stii ca trebuie sa il jertfesti - trebuie sa-L asculti pe Dumnezeu - trebuie sa dai totul. Si totusi, totul vrea sa nu fie asa. Ai vrea sa-i minti pe toti si pe Dumnezeu, orice, doar sa mai amani umpic. Dar stii ca nu poti...trebuie. Si vine momentul cand trebuie sa duci jertfa si Dumnezeu nu te opreste.

Si stai sa te gandesti pana la urma cine a cerut : El sau oamenii? Dar e trist... pentru ca tu nu poti schimba nimica. Dar e ok... ai trecut testul.

Promisiuni

Cu totii facem promisiuni. Spunem ca vom face un lucru sau altul. Uneori poate promitem doar ca sa facem pe cineva fericit/a, alteori sa ne simtim noi impliniti. Totusi, de cele mai multe ori nu ne implinim cuvantul... pentru ca uitam sau pentru ca nu putem. Si nu ma refer doar la promisiunile mari, care implica sa dai totul ca sa le implinesti,ma refer la lucrurile mici, pe care poate le-ai spus in trecere, dar care pentru ceilalti inseamna mult. Poate ai promis ca vei fi undeva, candva. Poate ai promis ca o sa faci ceva, sau o sa dai ceva. Poate ai spus ca o sa schimbi ceva. Nu conteaza CE e ,conteaza ca trebuie implinit. Asa ca, mai bine inainte sa spui ca vei face ceva, gandeste-te daca poti si vrei. Apoi...daca ai zis ca faci, fa.



Dumnezeu face promisiuni - si niciodata nu-I pare rau ca le face. Daca El promite ca va face minuni, le va face. Poate pentru unele minuni e nevoie de mai mult timp pentru ca Dumnezeu sa-si ia cu adevarat gloria de ele. Dar El nu promite niciodata fara ca apoi sa indeplineasca, si niciodata nu alege un mod banal de a le indeplini.

Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus

E titlul unei carti pe care am citit-o in vara. Era vorba despre relatia dintre o tata si fiica lui, cum s-a racit in ani si cum au ajuns sa nu-si vorbeasca, si cum, abea dupa moartea lui "au reusit" sa clarifice lucrurile. Azi am dat peste carte si mi-am amintit de ea. E asa de important cum cladim relatiile noastre, ce spunem si ce nu. Cel mai important nu e cat timp investim in ele [desi e si asta ceva], ci ce investim. Nu e vorba despre cat de mult vorbim, ci despre ce vorbim. Putem sa stam ore intregi si sa povestim fleacuri, sau putem sa stam cateva minute care sa faca diferenta. Nu e vorba despre toate lucrurile pe care ni le spunem... e vorba despre lucrurile care nu sunt spuse, si care defapt sunt cele mai importante. Cand ceva nu e ok, niciodata nu alergi sa spui ca nu-ti e bine, te pierzi in detalii despre orice altceva, mai putin despre tine. Si totusi... atunci cand esti apropriat de cineva iti dai seama ca nu e totul roz si fara sa ti se zica. E ca si atunci cand arunci cu o pietricica in geam - nu e nevoie sa se sparga ca sa auzi. De ce de multe ori asteptam pana in ultimu moment ca sa facem ceva? Atunci cand ceva se sparge, niciodata nu va mai fi la fel - va trebui reinoit. Si...e cam greu. Nu e vorba despre lucrurile pe care le spunem sau le facem, e vorba despre lucrurile pe care le ascundem, nu le spunem si amanam sa le facem. Si da, sunt oameni care isi construiesc propriile ziduri, dar printre ei sunt si cei care abea asteapta sa vada cine e gata sa le doboare.

Love, love , love...love is (not) all you need :)

Cred ca de cele mai multe ori ne gandim ca ajunge sa iubim si atat. Ca ajunge sa iti pese, si toate se rezolva. Dar...in general si de cele mai multe ori nu e asa. Uite un exemplu: cand iubesti, esti ca un acrobat pe o sarma undeva sus, departe de pamant - si trebuie sa-ti ti echilibrul. Sunt sanse sa reusesti sa te menti si sa ajungi la final si sunt sanse sa cazi. Totusi, nu depinde totul de tine: poti sa fi antrenat oricat de bine, dar acolo sus mai bate vantul, poti aluneca si etc. Poti sa iti doresti oricat de mult sa nu cazi, posibilitatea ca asta sa se intample e tot acolo. Si daca persoana/persoanele cu care esti pe sarma nu incearca cel putin la fel de mult ca tine, e umpic cam greu sa le treci si pe ele in singuranta pe partea cealalta. Si daca toate eforturile tale nu sunt de ajuns ca sa reusesti atunci ce ar trebui sa faci? Sa nu mai incerci? Nu. Sa-L lasi pe Dumnezeu sa te tina in echilibru, si atunci cand vantul bate, si atunci cand e greu, si atunci cand iti vine sa te arunci de pe sarma; dar si atunci cand e liniste si ai vrea ca meritul sa fie al tau. Dar sti ce? daca vrei sa fie meritul tau, incearca singur, pentru ca Dumnezeu ori e implicat ori nu.

Interviu cu Dumnezeu

e un video pe care l-am facut mai demult [acum vreo 2 ani], si azi am dat peste el:) sper sa va placa;)