Biruitori [dar nu din cauza noastra]

Am impresia ca viata difera asa de mult de tot ceea ce stim.Ne nastem, crestem...si incepem sa ne facem vise. Visam, ne amagim, speram, credem. Si vine o zi cand...ei bine, cand crezi ca se darama. Nu e asa. Lumea e inca aici. Ceilalti sunt inca aici. Realitatea e inca aici. Diferenta e ca abea acum incepi sa vezi. Inaite...te amageai. Si nu condam visatorii, si nu condam speranta. Doar ca... pentru a-ti implini visele, si pentru ca, credinta sa fie mai mult de atat, ai nevoie si de realitate. Pentru ca aici traiesti. Oricat de mult ai incerca sa fugi,nu poti.N-ai unde. Vorba aia : "poti fugi...da' nu te poti ascunde" :)) .Si e trist, dar adevarat. Vin momente cand trebuie sa vezi. Vin momente cand trebuie sa iei decizi grele, decizii pe care nu vrei sa le ei. Vin momente cand trebuie sa refuzi ce vrei cel mai mult. Pentru ce? Pentru realitate. Si totusi...exista cineva care poate schimba realitatea.

"Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit." [romani 8:37]

'Masti' sau 'Don't worry,be happy!'

Nimanui nu-i place sa creada ca poarta masti. Adica 'hei, eu n-am 2 fetze! '. Dar oare cei care poarta masti isi dau seama de asta? o fac intentionat? sau e o capcana in care cazi cand esti putin mai neatent cu viata? Si nu ma refer la toata colectia de masti - colorate, alb negru, de mandrie, de smerenie, de rusine, de tot ce vrei. Ma refer la doar doua din ele. simple.utile.usor de folosit si la indemana oricui : fericire/suparare, bucurie/tristete, zambet/nezambet, lumina/intuneric...sau cum ne place la fiecare sa le zicem. Ba esti bine.... ba nu esti....ba esti bine...ba crezi ca lumea se sfarseste. E ok sa fi asa? Nu cred. Cel putin pentru mine,nu-i. Adevarat, un actor trebuie sa stie sa joace orice rol, dar eu nu dau la actorie si nu visez sa iau un premiu oscar.Nimeni nu-mi cere daca simt ca ma zdrobesc incet, sa mint, sa cred ca nu-i asa. Nimeni.Si atunci de ce sa-mi cer eu? De ce sa ma mint eu? Cand infrunti problema in fata, e mai usor sa castigi. Da' atunci cand si problema si tu , aveti masti...atunci nu prea sti unde sa te uiti si de unde sa incepi.Si in general...atunci cand intri in panica inainte de ora de fizica pentru ca nu sti nimic, sau inainte de ora de chimie pentru ca nu intelegi nimic, sau inainte de ora de info cand ti se pare ca japoneza ,chineza si koreana sunt mai usor de retinut toate la un loc...atunci, probabil, numai probabil, zic, poate nu te-ai uitat in directia care trebuie. Inca un dezavantaj la masti...atunci cand le dai jos...de multe ori esti socat de ceea ce vezi. Asa ca...solutia e simpla.

23 octombrie

Stim si auzim destul de des ca, pana si cele mai perfecte persoane sunt imperfecte. Si e ok sa auzi asta - atata timp cat n-ai nimic de-aface cu orice ar insemna aia. Astazi am realizat cat e de adevarat.Pana si persoanale de la care te astepti cel mai putin, persoanele la care nici macar nai visat ca vor gresi asa vreodata, o fac. Si pana la urma e normal. Toti suntem oameni si toti gresim. Si te intrebi cine e de vina. Ba nu! mai rau! te bosumfli ca pers respectiva pare asa de perfecta , si totusi nui! Dar, hei!! Nimeni nu-i perfect! Data viitoare cand mai gandesti asa aminteste-ti cand ai gresit tu ultima data si gandeste-te la persoanele care au fost dezamagite din cauza ta. Si pana la urma ce inseamna sa fi "dezamagit" ? Chiar si numa cuvantu daca il luam , insemna sa pierzi amagirea. Dar e asa de usor sa te lasi amagit. Uneori o faci fara sa-ti dai seama. De fapt ne place sa zicem ca niciodata nu ne amagim noi pe noi insine, ca doar e absurd. Daaar...de fapt, de cele mai multe ori, atunci cand suntem dezamagiti, suntem asa din cauza ca amagirea am creat-o chiar noi. Persoana respectiva poate fi perfecta, sau poate parea asa.Dar noi alegem cum sa privim lucrurile. Totusi, daca tine de noi, sa incercam sa nu creem o imagine despre noi care daca ar fi distrusa, i-ar rani pe ceilalti. Sa incerci sa fi tu e cel mai usor - pentru ca "tu" / "eu" o da mereu in bara- si ceilalti stiu asta. Pentru ca "tu" / "eu" nu se ocupa de masti, si nu e o imagine falsa a realitatii, o iluzie a ceea ce vor altii de la tine. "tu" esti doar tu. si "eu"...la fel. E chiar asa de greu sa nu te mai complici?

azi am scris diferit de cum imi place sa scriu de obicei,dar imi place.sper sa nu sune prea tare a predica...:))

8 oct 2009 - nu poti sa stai pe loc

Exista momente cand simti ca ajungi la anumite limite...pe care cum incerci sa le dobori, asa te doboara ele pe tine incet in incet.Si tipi in tine si uiti cine esti, uiti ca pamantul inca se roteste si nici nu se va opri pentru tine, uiti ca ai mai trasnformat imposibilul in posibil...si mai ales, uiti k n-ai facut asta singur.
Oare e ok sa ascunzi ceva de o persoana la care ti, pentru ca sa nu-i faci rau? E mai bine sa te doara doar pe tine si sa suporti tu tot decat sa imparti durerea cu cineva? Poate ca da, e mai bine. Dar nu pentru tine, ci pt persoana respectiva. Exista persoane pt care incercam sa fim tot - si dintre aceste persoane, sunt putine care isi vor da seama de asta. Si si mai putine sunt cele care vor aprecia vreodata. Si atunci sa faci rau cuiva doar pentru ca daca alegi sa-i faci bine poate nu vei primi nimic in schimb,niciodata? Ajung sa nu mai stiu.Si doare. Si e ok sa doara - dar nu atunci cand nu ajuta la nimic. Si totusi ce poti face? Trebuie sa mergi mai departe..si mai departe...si mai departe. Pana cand va inceta sa te doara. Trebuie sa treci peste limite...peste imposibil...peste sperante frante...peste lacrimi...peste durere. Trebuie. De ce? Pentru ca nu-ti permiti luxul sa stai. Nu-ti permiti sa faci alte persoane sa sufere din cauza ta - de aici am plecat nu?
Dar e ok...sau va fi...daca incepi sa privesti din alt unghi. Pentru ca noi alegem cum vedem situatia...si noi alegem ce facem din ea. Noi alegem daca ne prabusim sau continuam sa urcam. Un singur lucru nu putem face: sa stam pe loc.

Arta de a trai [este si video]

Niciodata nu vei lupta indeajuns de multe razboaie cat sa aduci pace lumii.
Niciodata nu vei hranii destuli flamanzi cat sa pui capat foametei.
Niciodata nu vei construi indeajuns de multe locuinte incat sa oferi un camin tuturor.
Niciodata nu vei construi indeajuns de multe inchisori cat sa pui capat crimelor.
Si niciodata nu vei putea face Pamantul indeajuns de verde astfel incat sa poti opri globala.


Dar…

Poti face ceva.

Poti sa incepi sa fi tu. Poti sa traiesti asa cum ai fost creat sa traiesti. Si poti face din viata ta o arta.

Incepe sa te bucuri de ceea ce ai. Tu poti alege sa zambesti sau sa fi trist. Viata e aceeasi, diferenta o face unghiul din care o privesti.

Incepe sa traiesti ca si cum azi ar fi prima zi…dar si ultima.

Incepe sa traiesti pentru ceilalti in primul rand, si apoi pentru tine. E bine sa te vezi zambind intr-o oglinda, dar e si mai bine sa-ti vezi zambetul reflectat in ochii unei persoane fericite.

Incepe sa renunti la indifirenta.

Opusul dragostei nu este ura, ci indiferenta.
Opusul artei nu este uratenia, ci indiferenta.
Opusul credintei nu este erezia, ci indiferenta.
Opusul vietii nu este moartea…ci indiferenta.

Arata ca iti pasa.

Incepe sa renunti la ceea ce doar tu crezi ca te face fericit. Fa loc adevaratei fericiri.
Arta de a trai nu inseamna sa conservi sau sa te ti trans de un fel de fericire, ci in a lasa bucuria sa-si schimbe forma fara sa fi dezamagit de schimbare, pentru ca, bucuria, la fel ca si un copil, trebuie lasata sa creasca.

Incepe sa iubesti, pentru ca dragostea nu e cea care face lumea sa se invarta,ci ea da valoare calatoriei.


Incepe sa-ti asumi riscuri. Nu-ti fie frica de ceea ce ai putea pierde, ci de ceea ce nu ai putea castiga daca nu ti-ai asuma acel risc.

;Incepe sa observi. Viata e plina de fumusete.Observ-o! Observa bondarul, fluturele, copilul cel mic si dragalas, si fetele zambitoare. Atinge ploaia si simte vantul. Traiesteti viata la potentialul ei maxim si implineste-ti visele.

Evadeaza! Evadeaza din lumea “cutie” pe care vrei sa o vezi in felul tau si incepe sa traiesti. Fa din existenta viata.

Dintr-o data simti cum inima i se sfarma in mii de bucatele de durare.Ea nu mai era ea. Timpul nu mai era timp. Durerea era totul. Durerea ii invada trupul, mintea, inima. O durea atat de tare incat nimic altceva nu mai exista. Era doar ea si miile de imagini ce nu o lasau in pace. Printre toate imaginile astea…prima lor imbratisare, primul lor “te iubesc” ..primul lor sarut… printre toate acele comori pierdute, un chip de inger iesea in evidenta. Era el. Iubirea ei, prietenul ei, viata ei. Era ceva ce o data o tinea in viata. Oare daca el nu mai era…ce se va intampla cu ea? Se va rataci printre iluzii si vise? Va inceta sa mai arda lumina? Un lucru era sigur. Nimic nu va mai fi la fel.Nimic. Pana si cerul plangea. Lacrimi de gheata acopereau pamantul incercand parca sa-i transmita o alinare,o mangaiere. Dar nu mai avea rost. Totul s-a sfarsit. Cosmarul nu se mai termina. Degeaba incercase. Degeaba dadu-se totul.Ii dadu-se visele, inocenta…totul. El furase acel tot si acum se facea ca nu stie. De ce? De ce trebuia sa fie asa? Vroia ca lumea sa se opreasca din cursul ei. Sa se termine. Golul din-auntrul ei se adancea tot mai tare.Intuneric.Bezna. Sa fie oare moartea raspunsul?
Nu…deodata totul se umplu de lumina.De dragoste.Era ceva mai mult de cat i fusese luat. Era acel Salvator ce odata simtise tot ce pe ea o strivea acum si mult mai mult. Era El. Era Isus. Si inca o data..a venit sa-i ia suferinta. A venit sa-i vindece rana. Sa-i dea un nou nume, un nou vis…o noua viata. Gunoiul pe care acel om i-l furase…era acum inlocuit cu o comoara.

Nu. [si asta e veche...]

Isi lasa privirea sa cada asupra ierbii proaspat taiate. Nu mai avea sens sa-l priveasca. Nu vroia sa vada ochii care o data o priveau cu admiratie si dragoste privind-o acum cu dezamagire si chiar ura. Nu vroia. Nu putea. De fapt era sigura ca nici nu ar fi reusit. Pleoapele ei nu indrazneau sa se ridice intr-atat. Privirea ii era impaienjenita de prea multe lacrimi. Lacrimi reci. Lacrimi pe care ea nu ar fi trebuit sa le fi simtit niciodata. Si totusi, el ii aratase cum. Durere. Bezna de necuprins. Sute de imagini care nici nu se mai distingeau. Amintiri..ce vor ramane doar atat. Vise prabusite, spulberate de sperante false. Oare aici trebuia sa se incheie totul? Oare persoana din fata ei era chiar el? Era acel necunoscut iubirea ei? Era el cel in care avusese mereu incredere si caruia i-ar fi incredintat chiar totul? Oare insasi viata ei ii spunea acum acele cuvinte ce taiau mai tare ca orice sabie? Sperase la mai mult de cat avea dreptul. Iubise mai intens de cat avea voie. Traise mai puternic de cat era posibil. Si acum venea pedeaspa. Il pierdea. Il pierdea!! Printre lacrimi inghetate isi dadea seama ca defapt lupta era pierduta de mult. Se lupta singura. El incetase cu mult timp inainte. Si totusi…de ce?? Oare nu ii spusese de atatea ori ca o iubeste? Oare nu o iubise? De ce nu ii pasa de suferinta ei? De ce nu reusea sa rosteasca cuvintele magice care ar fi salvat-o de durerea ce o tinea captiva? De ce nu isi intindea bratele? Acele brate calde care mereu i-au fost alaturi s-o sustina. De ce nu o cuprindea in imbratisarea lui salvatoare? De ce nu o strangea la piept sa-i zica “Nu plange. Sunt aici. A fost doar un cosmar”. De ce facea cosmarul – realitate? Era crunta realitate. Realitate ce in basme nu exista. Si ea nu era o printesa dintr-un basm, si el nu era print. Erau doar el si ea. Ea si el. Si lacrimi o copleseau din nou. Plangea. Plangea acum pentru el. Daca suferea si el? Ea nu ar fi vrut asta. Ajungea tristetea ei. El nu trebuia sa simta la fel. Daca indiferenta era doar o masca? O masca menita sa o scuteasca pe ea de alte suferinte. Oare era posibil? Era posibil ca lui sa-i pese inca? Nu era…sperantele sa zbateau sa-i faca feste. Undeva…intre toate sentimentele si gandurile astea…isi facu curaj si isi ridica privirea. Invinse frica si mandria…pentru a fi doborata din nou. Indiferenta era prea mare. Si in acelasi timp…indiferenta o va face puternica.

Enigma - publicata in cls a8a :))

Privesc in zare.Oare culorile s-au sters? Oare visez? Sau poate ca totul se intampla in imaginatia mea?… Privirea mi se indreapta acum spre propriile-mi maini asupra carora timpul si-a lasat amprenta aspra. Nu…culorile nu s-au sters: din nou timpul este devina. Ochii mei imbatranisera. Lasasera lumina tineretii in urma…desi acum reflectau o altfel de lumina. Sa fie asta tot din cauza timpului? Sau poate e arma, zidul care incearca sa infranga acest dusman nemilos? De fapt, imi dau seama ca e ultima putere ramasa in urma lungului razboi cu timpul: intelepciunea. Oare timpul a invins? Oare eu am pierdut? Imi imaginasem o viata plina de binecuvantari si lipsita de orice fel de intristare.Oare exista o astfel de viata? Exista oare raiul pe pamant sau cautarea noastra se opreste cand anii tineretii s-au sfarsit si cu lacrimi in ochi trebuie sa acceptam adevarul? Adevarul unei vieti scurte, rapite de timp. O viata ce odata parea sa dureze o vesnicie…si totusi, vesnicia e asa scurta? Imi amintesc de anii tineretii mele, de anii in care batranetea parea o lume necunoscuta si visele incepeau a fi scrise cu penelul vietii. Imi amintesc de prima prietenie, de prima carte citita, de prima dezamagire si de prima floare inflorita. Si ma intreb din nou? Oare timpul a invins? Oare a trecut vremea inocentei si a razelor de soare? Trecutul e o incapere din prezent in care intram mai rar. N-avem decat sa deschidem o usa, atat, si suntem in trecut, iar usa aceasta se deschide singura foarte des, mai ales acum cand prezentul pare fara culoare. Totusi, timpul intervine si aici.TIMPUL. Aduce amintirile si odata cu ele uitarea, aduce tristetea si odata cu ea sentimentul unei vieti traite. Sau nu? “Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani; şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul lor nu este decât trudă şi durere, căci trece iute, şi noi zburăm.” Oare timpul a invins? Oare viata mea se stinge fara sa fi realizat nimic demn de a invinge dusmanul de temut? Oare in lupta mea am uitat a mai trai? Sau poate chiar asta inseamna sa traiesti? Oare nu iubirea, intelegerea, pacea, credinta, fericirea, fac din existenta - viata? si totusi…de ce invinge timpul? Se zice ca toti avem un scop. Un tel bine definit pentru implinirea caruia trebuie sa facem chiar si ce nu ne sta in putinta. Oare care a fost tinta mea? A fost data uitarii? Timpul a invins si aici? E imposibil… tin minte nenumaratele iluzii si vise copilaresti pe care le numeam “teluri” si pentru care luptam zi de zi. O persoana pe care o admir a afirmat ca “Motivatia omului este ca un ceas, care merge tot timpul, indiferent de circumstante”. Indiferent de circumstante…merge tot timpul. Oare timpul invinge si aici? Sau motivatia este puterea care reuseste sa obtina victoria? “Lupta sa fi un castigator foloseste-ti toata puterea pentru a-ti indeplini viziunea, si cand ai indeplinit-o, vei intelege ca doar ai facut primul pas pe scara succesului.” Doar primul pas? De ce? De ce sa-ti dai toata silinta pentru ca la sfarsit sa realizezi ca mai sunt sute de pasi si timpul nu-ti permite? De ce trebuie sa fie timpul mereu impotriva noastra? Oare nemurirea exista? Daca ar fi asa, timpul ar fi prizonier, nu? Si totusi, unde poti gasi nemurire? Gandindu-ma la asta amicul timpului, adevarul, imi aminteste cine sunt : doar muritorii cauta nemurirea fiindca nemuritorii nu stiu ce este aceasta. Si din nou ma intreb : oare timpul a invins? De ce mereu cautam adevarul si cand il gasim ne-am dori ca adevarul sa ne minta? Timpul a invins. A invins tineretea, a invins visele, si pe cele implinite si pe cele neimplinite, a invins tristetea, a invins ranile din trecut, vindecandu-le. Totusi, reflectand asa imi dau seama ca fara ajutorul lui multe capitole din viata ar fi fost neincheiate.
Acum, o alta intrebare ia nastere : chiar e timpul dusmanul meu? A castigat el lupta sau m-a ajutat pe mine obtin premiul? Premiul… premiul unei vieti traite, care, fie ea cat de mica si neinsemnata, are un rol in trecerea vremii, a creatiei si a existentei. Pana la urma am ajutat eu timpul sa-si continue drumul? M-a ajutat el pe mine? Impreuna sau unul impotriva altuia? Mereu va ramane o enigma. Singurul raspuns pe care il pot gasi vine de la Abraham Lincoln : “La sfarsit nu conteaza ani din viata ta, ci viata din anii tai”. M-am decis: indiferent de cat de scurta e viata, trebuie traita la maxim. Timpului nu-i pasa daca realizam asta sau nu. El nu oboseste.