Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus

E titlul unei carti pe care am citit-o in vara. Era vorba despre relatia dintre o tata si fiica lui, cum s-a racit in ani si cum au ajuns sa nu-si vorbeasca, si cum, abea dupa moartea lui "au reusit" sa clarifice lucrurile. Azi am dat peste carte si mi-am amintit de ea. E asa de important cum cladim relatiile noastre, ce spunem si ce nu. Cel mai important nu e cat timp investim in ele [desi e si asta ceva], ci ce investim. Nu e vorba despre cat de mult vorbim, ci despre ce vorbim. Putem sa stam ore intregi si sa povestim fleacuri, sau putem sa stam cateva minute care sa faca diferenta. Nu e vorba despre toate lucrurile pe care ni le spunem... e vorba despre lucrurile care nu sunt spuse, si care defapt sunt cele mai importante. Cand ceva nu e ok, niciodata nu alergi sa spui ca nu-ti e bine, te pierzi in detalii despre orice altceva, mai putin despre tine. Si totusi... atunci cand esti apropriat de cineva iti dai seama ca nu e totul roz si fara sa ti se zica. E ca si atunci cand arunci cu o pietricica in geam - nu e nevoie sa se sparga ca sa auzi. De ce de multe ori asteptam pana in ultimu moment ca sa facem ceva? Atunci cand ceva se sparge, niciodata nu va mai fi la fel - va trebui reinoit. Si...e cam greu. Nu e vorba despre lucrurile pe care le spunem sau le facem, e vorba despre lucrurile pe care le ascundem, nu le spunem si amanam sa le facem. Si da, sunt oameni care isi construiesc propriile ziduri, dar printre ei sunt si cei care abea asteapta sa vada cine e gata sa le doboare.